Odată selectat un salariat, acesta intră într-o relație în care își folosește cunoștințele și priceperea pentru a presta servicii/ realiza lucrări pentru o altă persoană, care îi pune la dispoziție toate instrumentele și uneltele necesare.
În cadrul sistemului complex al relațiilor de muncă, asigurarea securității și sănătății în muncă a lucrătorilor probabil că reprezintă cea mai dificilă sarcină a angajatorilor.
Securitatea și sănătatea în muncă este un proces care implică o latură juridică și o latură tehnică.
Legea stabilește într-un mod foarte general obligațiile angajatorilor în domeniu, fără a prevedea detalii concrete sau proceduri de urmat de către angajatori în scopul asigurării securității și sănătății în muncă. Cu toate acestea, răspunderea angajatorilor în acest domeniu este deosebit de gravă, atât prin raportare la sancțiunile care pot fi aplicate cât și prin raportare la condițiile în care răspunderea angajatorilor poate fi reținută.
Acest mod de legiferare este unul particular domeniului și ține cont de multitudinea de situații care există în practica prestării muncii și utilizării tehnicilor și instrumentelor de producție.
Obligațiile unui angajator în acest domeniu sunt specifice pentru fiecare loc de muncă existent în organizație, în funcție de modalitatea concretă a prestării muncii și de instrumentele și tehnicile pe care salariații le utilizează în acest scop.
Prin urmare, obligațiile generale pe care le stabilește legea în sarcina angajatorilor presupun din partea acestora atât detalierea modalităților în care lucrătorii trebuie să utilizeze tehnicile și instrumentele de producție cât și instruirea lucrătorilor în legătură cu acestea.
Obligațiile angajatorilor în acest domeniu sunt continue și angajatorii trebuie să elaboreze instrucțiuni de fiecare dată când introduc tehnici sau mijloace de producție noi.
Corelativ, salariații trebuie să își însușească și să respecte instrucțiunile prezentate de către angajator.
Securitatea și sănătatea în muncă se poate asigura doar în această manieră, în care angajatorul instruiește salariații prin instrucțiuni specifice și le adaptează continuu în funcție de evoluția tehnicii și în care salariații respectă aceste instrucțiuni în procesul de producție.
În cadrul sistemului complex al relațiilor de muncă, asigurarea securității și sănătății în muncă a lucrătorilor probabil că reprezintă cea mai dificilă sarcină a angajatorilor.
Securitatea și sănătatea în muncă este un proces care implică o latură juridică și o latură tehnică.
Legea stabilește într-un mod foarte general obligațiile angajatorilor în domeniu, fără a prevedea detalii concrete sau proceduri de urmat de către angajatori în scopul asigurării securității și sănătății în muncă. Cu toate acestea, răspunderea angajatorilor în acest domeniu este deosebit de gravă, atât prin raportare la sancțiunile care pot fi aplicate cât și prin raportare la condițiile în care răspunderea angajatorilor poate fi reținută.
Acest mod de legiferare este unul particular domeniului și ține cont de multitudinea de situații care există în practica prestării muncii și utilizării tehnicilor și instrumentelor de producție.
Obligațiile unui angajator în acest domeniu sunt specifice pentru fiecare loc de muncă existent în organizație, în funcție de modalitatea concretă a prestării muncii și de instrumentele și tehnicile pe care salariații le utilizează în acest scop.
Prin urmare, obligațiile generale pe care le stabilește legea în sarcina angajatorilor presupun din partea acestora atât detalierea modalităților în care lucrătorii trebuie să utilizeze tehnicile și instrumentele de producție cât și instruirea lucrătorilor în legătură cu acestea.
Obligațiile angajatorilor în acest domeniu sunt continue și angajatorii trebuie să elaboreze instrucțiuni de fiecare dată când introduc tehnici sau mijloace de producție noi.
Corelativ, salariații trebuie să își însușească și să respecte instrucțiunile prezentate de către angajator.
Securitatea și sănătatea în muncă se poate asigura doar în această manieră, în care angajatorul instruiește salariații prin instrucțiuni specifice și le adaptează continuu în funcție de evoluția tehnicii și în care salariații respectă aceste instrucțiuni în procesul de producție.
