Concedierea în situaţia în care desfiinţarea locului de muncă este decisă de altă entitate decât angajatorul. Probleme practice privind repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii nelegale

Potrivit art. 55 lit. c) din Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă poate avea loc şi ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, iar art. 58 alin. (1) din Codul muncii defineşte concedierea drept încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului. Un caz de concediere, cu semnificativă incidenţă, este cel prevăzut de art. 65 din Codul muncii, respectiv desfiinţarea locului de muncă ocupat de angajat.

Totodată, art. 80 alin. (2) prevede că, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

Un aspect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, esenţial, este ceea ce în practica relaţiilor de muncă şi în practica judiciară este cunoscută drept "reintegrarea în muncă" sau "reintegrarea în funcţia ocupată anterior concedierii".

Din acest punct de vedere, legiuitorul reglementează repunerea salariatului în situaţia anterioară concedierii nelegale considerând că aceasta, ca şi concedierea în sine, şi desfiinţarea locului de muncă ce a determinat-o, depind exclusiv de voinţa angajatorului care, în aceste condiţii, o poate realiza fără niciun impediment, în temeiul art. 40 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.

Totuşi, evoluţia legislaţiei care reglementează funcţionarea administraţiei publice a făcut ca, în numeroase situaţii, înfiinţarea şi desfiinţarea locurilor de muncă din cadrul unei entităţi să fie decisă de o altă entitate.

Salariatul stabileşte un raport de muncă cu o entitate care are personalitate juridică şi calitatea de angajator, dar, potrivit unor dispoziţii legale speciale, aceasta partajează dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii cu o altă entitate, superioară în ierarhia administraţiei publice.

În alte situaţii, desfiinţarea locului de muncă are loc chiar printr-un act normativ cu putere de lege (de exemplu: O.U.G. nr. 72/2013, O.U.G. nr.41/2014, O.G. nr. 15/2010 şi H.G. nr. 776/2010 ş.a.m.d.).

În situaţia unei concedieri determinate de desfiinţarea locului de muncă, instanţa poate constata nulitatea deciziei angajatorului pentru mai multe motive.

Dacă se constată că desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă, în principiu angajatorul nu mai poate susţine că locul de muncă ocupat de angajat nu mai există şi că se află în imposibilitate de a-l repune în situaţia anterioară.

Dacă se constată că desfiinţarea locului de muncă nu a avut o cauză reală şi serioasă, angajatorul ar trebui să reînfiinţeze locul de muncă.

Dacă se constată că nu au fost respectate alte dispoziţii legale, precum cele privind preavizul (art. 75 din Codul muncii) sau cele privind procedura concedierii colective ori nu s-au respectat criteriile de selecţie a salariaţilor în vederea concedierii, fără a se contesta caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă sau existenţa unei cauze reale şi serioase, mai ales atunci când aceasta a fost rezultatul unor măsuri adoptate prin acte normative, se pune problema cum poate angajatorul să repună salariatul în situaţia anterioară concedierii.

În aceste condiţii, în cazul unei concedieri nelegale, dacă instanţa dispune repunerea salariatului în situaţia anterioară, sub forma aşa-numitei reintegrări în muncă, angajatorul invocă o imposibilitate de a proceda în acest mod, deoarece locul de muncă a fost desfiinţat în mod efectiv, iar reînfiinţarea lui nu poate avea loc decât printr-o hotărâre a altei entităţi care, eventual, poate acţiona numai la propunerea unui terţ (de exemplu, preşedintele consiliului judeţean, primarul).

2. Caracterul necondiţionat al repunerii salariatului în situaţia anterioară concedierii nelegale

Prevederile art. 80 alin. (2) din Codul muncii nu condiţionează repunerea salariatului în situaţia anterioară concedierii decât de existenţa cererii acestuia. În acest sens, trebuie avut în vedere că art. 80 alin. (2) din Codul muncii este clar şi lipsit de orice dubiu.

Este adevărat că soluţia legislativă a repunerii salariatului în situaţia anterioară concedierii fără nicio excepţie, condiţie sau nuanţă nu este neapărat cea mai potrivită, evoluţia legislativă cu implicaţii asupra raporturilor de muncă demonstrând aceasta.

Este de remarcat faptul că art.527 alin. (2) din Codul administrativ prevede că, la solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută, dacă aceasta mai există în statul de funcţii al autorităţii sau instituţiei publice sau, în cazul în care funcţia publică deţinută nu mai există, într-o funcţie publică echivalentă.

Această soluţie legislativă are în vedere tocmai împrejurarea că, deşi încetarea raportului de serviciu poate fi dispusă în mod nelegal, este posibil ca o repunere în situaţia anterioară să fie obiectiv imposibilă, locul de muncă fiind efectiv desfiinţat, ca urmare a unui act normativ cu putere de lege sau ca efect al manifestării de voinţă a unui terţ faţă de care angajatorul nu poate dispune.

Dar, prevederile art. 527 alin. (2) din Codul administrativ nu pot fi aplicate nici prin asemănare şi nici în alt mod în raporturile de muncă supuse Codului muncii, ele fiind aplicabile numai raportului de funcţie publică. De altfel, existenţa acestor prevederi legale constituie un argument în sensul că o derogare de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încetării nelegale a raportului de muncă, prin reluarea activităţii într-o altă funcţie, echivalentă, nu poate avea loc decât în cazul în care există o normă legală care să instituie în mod expres această excepţie, ceea ce nu este cazul în raporturile de muncă guvernate de Codul muncii.

Este de remarcat că, în legislaţia altor state, repunerea salariatului în situaţia anterioară concedierii nelegale nu constituie o regulă, iar posibilitatea de a respinge o astfel de cerere, pentru motive serioase şi în urma unei analize efective a situaţiei din partea unei instanţe judecătoreşti, a fost considerat a fi conform cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului [Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a IV-a, Decizia din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Alicija Cudak c. Lituania, cererea nr. 77265/12, publicată în limba engleză].

În opinia CEDO expusă în această cauză, argumentele expuse de Curtea Supremă naţională pentru a respinge cererea de reintegrare în funcţia deţinută anterior concedierii de către reclamantă sunt fără îndoială relevante. CEDO a considerat că nu poate ignora perioada îndelungată - doisprezece ani - care a trecut de la data concedierii până la pronunţarea hotărârii definitive şi a împărtăşit opinia Curţii Supreme naţionale că era important ca reintegrarea să aibă loc rapid, având în vedere că, odată cu trecerea timpului, condiţiile de muncă relevante ar putea să se schimbe substanţial sau locul de muncă să nu mai existe. Mai mult, CEDO observă că, în cadrul procedurilor naţionale, Ambasada Poloniei a susţinut în mod constant că cerinţele locului de muncă ocupat anterior de reclamantă s-au modificat, candidaţilor solicitându-li-se educaţie universitară şi să vorbească limba engleză, iar reclamanta nu îndeplinea aceste condiţii. Reclamanta nu a susţinut nici în faţa instanţelor naţionale, nici în faţa Curţii că ar îndeplini în continuare condiţiile de ocupare a locului de muncă respectiv (parag. 73).

Potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, însă, în situaţia în care instanţa a constatat nulitatea deciziei de concediere determinate de desfiinţarea locului de muncă, la cererea salariatului, trebuie să dispună reintegrarea acestuia în locul de muncă ocupat anterior concedierii, fără să poată avea în vedere că reînfiinţarea locului de muncă se poate face doar prin hotărârea altei entităţi.

Într-o cauză, răspunzând motivelor de apel ale pârâtului, instanţa de apel a arătat că desfiinţarea locului de muncă nu poate constitui un motiv pentru a nu dispune reintegrarea reclamantei în funcţie şi că aceasta este o problemă de executare, în sensul că nu are înrâurire asupra legalităţii soluţiei primei instanţe, ceea ce nu înseamnă că această problemă ar fi rămas să fie rezolvată în faza executării.

Dimpotrivă, instanţa de apel în acel litigiu a arătat în mod clar şi că angajatorul este obligat la repunerea în situaţia anterioară a salariatului concediat nelegal, chiar dacă a desfiinţat locul de muncă, având obligaţia să ia toate măsurile necesare în acest scop; instanţa de apel a arătat în acea cauză, în plus, că modificarea organigramei s-a făcut de consiliul local la propunerea primarului care, în mod similar, poate să facă o propunere în sensul reînfiinţării locului de muncă respectiv.

Mai mult, instanţa care a dispus reintegrarea în locul de muncă ocupat anterior a admis această cerere a reclamantei chiar dacă a respins excepţia de nelegalitate a hotărârii consiliului local de modificare a organigramei şi statului de funcţii ce a stat la baza emiterii deciziilor de concediere contestate.

Aşadar, această instanţă a considerat că repunerea părţilor în situaţia anterioară, stabilirea în sarcina pârâtului a obligaţiei de reintegrare a reclamantei în locul de muncă ocupat anterior concedierii, nu este condiţionată de anularea măsurii de desfiinţare a locului de muncă, aceasta fiind o obligaţie necondiţionată prevăzută de art. 80 alin. (2) din Codul muncii în cazul concedierii nelegale, desigur dacă reclamantul solicită luarea acestei măsuri. Ca urmare, aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuţie în etapa punerii în executare a hotărârii judecătoreşti.

3. Obligaţia de punere în executare a dispoziţiei instanţei de reintegrare a salariatului în locul de muncă

Dispunându-se de către instanţă reintegrarea salariatului în locul de muncă ocupat anterior concedierii, angajatorul nu poate refuza îndeplinirea acestei obligaţii şi nici nu poate susţine că a îndeplinit-o prin încadrarea acelui salariat în alt loc de muncă, considerat de angajator ca fiind similar, deşi presupune o modificare a atribuţiilor, cu motivarea că locul de muncă ocupat anterior concedierii a fost desfiinţat, iar reînfiinţarea lui presupune o hotărâre a altei entităţi asupra căreia pârâtul nu are control. În acest caz, decizia de reîncadrare emisă de angajator este lovită de nulitate.

Trebuie avut în vedere că repunerea salariatului în situaţia anterioară unei concedieri nelegale dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu este doar o problemă care priveşte raportul de muncă al părţilor, ci o problemă de respectare a autorităţii lucrului judecat şi a forţei executorii a hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 430 şi art. 433 din Codul de procedură civilă.

Din acest motiv, legiuitorul a optat pentru încriminarea faptei constând în neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat, prin prevederile art. 287 alin. (1) lit. d) din Codul penal.

Angajatorul nu poate să îşi aroge un termen de executare a hotărârii.

Totodată, aceste situaţii sunt, prin ipoteză, unele în care raportul de muncă se stabileşte cu o instituţie publică ce face parte din noţiunea de stat în sens larg, astfel cum este avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar dacă este vorba de o societate cu capital de stat, inclusiv societăţile şi regiile autonome de interes local sau judeţean, neexecutarea obligaţiei de reintegrare în muncă a salariatului poate atrage răspunderea statului pentru încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, CEDO stabilind că, pentru a nu fi atrasă această răspundere, societatea comercială cu capital de stat trebuie să se bucure de o independenţă instituţională şi operaţională suficientă faţă de stat (hotărârile în cauzele Kuzhelev şi alţii împotriva Rusiei, pct. 93-100, 117; Mykhaylenky şi alţii împotriva Ucrainei, pct. 43-45 şi Cooperativa Agricolă Slobozia- Hanesei împotriva Moldovei, pct. 19).

Din acest punct de vedere sunt pe deplin aplicabile cele reţinute de CEDO în cauzele Strugariu împotriva României (hotărârea din 25 octombrie 2005), Miclici împotriva României (hotărârea din 20 decembrie 2007), Teodorescu împotriva României (hotărârea din 29 iulie 2008), Chiş împotriva României (hotărârea din 14 septembrie 2010).

În toate aceste cauze, CEDO a avut în vedere că punerea în executare a hotărârii judecătoreşti constituie o parte integrantă a noţiunii de proces în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar refuzul unei autorităţi publice de a pune în executare hotărârea constituie o încălcare a acestei prevederi convenţionale.

Această cauză, prezintă şi problemele generate de modul în care este stabilit cadrul procesual în litigiile declanşate de salariaţii angajaţi în structura primăriilor, în condiţiile în care primăria figurează ca angajator în contractul individual de muncă, deşi nu are personalitate juridică şi este doar o structură funcţională, iar deciziile sunt emise de primarul localităţii, însă sub un antet cuprinzător care include indicarea unităţii administrativ-teritoriale şi a primăriei.

În acest context al neclarităţii entităţii cu care se stabileşte raportul de muncă şi al entităţii care ia decizii cu privire la executarea, modificarea sau încetarea contractului individual de muncă, aplicând aparent regulile din contencios administrativ, acţiunile sunt formulate împotriva emitentului actului contestat, deci a primarului ca pârât, deşi acesta nu are calitatea de angajator şi nu ar trebui să fie parte într-un litigiu de muncă din perspectiva art. 267 din Codul muncii.

În aceste cazuri, unele instanţe apreciază că primarul nu are calitate procesual pasivă, altele că are o astfel de calitate, iar în unele cazuri nici nu se pune această problemă.

În condiţiile în care primarul este parte în cauză şi este obligat la reintegrarea în muncă a salariatului concediat nelegal, această problemă nu mai poate fi repusă în discuţie ulterior, în privinţa executării hotărârii judecătoreşti.

Dar, potrivit art. 106 din Codul administrativ, consiliile locale, ca autorităţi deliberative şi primarii, ca autorităţi executive sunt autorităţi ale administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii.

În realitate, în raporturile de muncă ar trebui să figureze ca angajator unitatea administrativ-teritorială care are personalitate juridică.

Dacă aceasta ar fi obligată la reintegrarea salariatului în locul de muncă ocupat anterior concedierii nelegale, aceste probleme nu s-ar mai pune în niciun mod, toate entităţile care sunt parte a acesteia având obligaţia de a acţiona, atât consiliul local ca autoritate deliberativă, cât şi primarul ca autoritate executivă.

Dacă în cazul unor instituţii în care diferite autorităţi administrative au diferite atribuţii, între care desfiinţarea şi înfiinţarea locurilor de muncă, pot fi identificate soluţii procedurale pentru stabilirea cadrului procesual în asemenea mod încât să asigure punerea în executare, inclusiv chemarea în judecată a tuturor acestora, în alte cazuri chemarea în judecată alături de angajator a altor entităţi (ministere, Guvern, Statul Român etc.) care au atribuţii în procesul de înfiinţare, desfiinţare, reînfiinţare a unui loc de muncă nu are un fundament legal cert, ceea ce ar determina cel puţin o incertitudine cu privire la recunoaşterea calităţii procesual pasive a acestora.

4. Scurte concluzii

În actuala reglementare, repunerea salariatului în situaţia anterioară concedierii, dacă este cerută, este necondiţionată şi nu cunoaşte excepţii.

Concepţia potrivit căreia concedierea determinată de desfiinţarea locului de muncă constituie un caz de încetare a contractul individual de muncă din voinţa exclusivă a angajatorului a devenit inadecvată faţă de evoluţia dreptului administrativ, în numeroase situaţii angajatorul neavând dreptul de a-şi organiza structura, aceasta fiind decisă de alte entităţi sau chiar prin acte normative cu putere de lege.

Din acest motiv, este necesară o intervenţie legislativă care să stabilească efectele acestei partajări a competenţelor privind stabilirea statelor de funcţii şi a organigramei.

În lipsa unei astfel de intervenţii, o instituţie publică obligată de instanţă la reintegrarea în muncă a salariatului concediat nelegal nu poate să refuze executarea hotărârii şi să repune pe deplin salariatul în situaţia anterioară concedierii nelegale pentru motivul că o altă entitate este cea care ar trebui să aprobe reînfiinţarea locului de muncă efectiv desfiinţat. Acesta rămâne responsabil de executarea hotărârii judecătoreşti şi suportă consecinţele inacţiunii entităţii care ar trebui să decidă reînfiinţarea locului de muncă (mai ales dacă nu realizează nici un demers în acest scop) împotriva căreia se poate îndrepta, eventual, pentru despăgubiri, condiţiile răspunderii acesteia din urmă fiind analizate de la caz la caz.

Temei juridic:

Art. 55 lit. c), art. 58 alin. (1), art. 65, art. 80 alin. (2) din Codul muncii

Art. 129 alin. (3) lit. c), art. 173 alin. (2) lit. c), art. 191 alin. (2), art. 527 alin. (2) din Codul administrativ

Art. 430, 433, 450 din Codul de procedură civilă